Pe bunicul meu, Trandafir Djuvara, l-am cunoscut din 1919, când aveam doar trei ani. Mama, văduvă de câteva luni, căci tata, Marcel Djuvara, fiul mai mare al lui Trandafir – şi cel mai înzestrat, ieşit cap de promoţie de la prestigioasa Şcoală Politehnică de la Berlin – Charlottenburg, şi apoi inginer cu mari responsabilităţi şi inventator militar – murise la câteva zile după Armistiţiul din 11 novembre 1918, sub uniformă, dar nu de glonţ, ci de cumplita epidemie de gripă spaniolă, mama, zic, se retrăsese cu cei doi copii ai ei la Bruxelles, unde conul Trandafir era Ministrul Plenipotenţiar al Ţării de aproape zece ani, şi decan al Corpului diplomatic. Citeşte mai mult ›