Oglinzi deformate: Caricaturi în presa românească la începutul anilor ’50


„Scânteia Tineretului”, 9 aprilie 1950

„Scânteia Tineretului”, 9 aprilie 1950

Caricatura permite prezentarea Răului reprezentat de societatea occidentală (şi mai ales de S.U.A.) prin tuşe groase, sugerând cu mijloace extrem de precare că e vorba de o societate decadentă, imorală, coruptă, aflată în criză şi fără viitor. Spectrul crizei occidentale e sugerat de aceste caricaturi ca prezent la nivel politic sau economic, dar şi cultural (ultima reprezentare având valenţe subtile, mai ales în contextul presei culturale în care imaginile sunt publicate). Cultura occidentală e prezentată, asemenea întregii societăţi americane, decadente, aflate aproape la limita dispariţiei – fiind dominată de dezinteresul general pentru cultură şi studiu (universităţile occidentale sunt prezentate ca un mediu imoral, decăzut) şi, în acelaşi timp, de interesul pentru tot ceea ce este scandalos, violent, impur.

În acelaşi timp, cultura e prezentată ca fiind coruptă şi la nivel financiar, incultura generalizată fiind completată de un servilism facil faţă de zona financiară. Caricaturile sugerează că adevărata păstrătoare a valorilor (general-umane şi culturale) este societatea comunistă, în timp ce (anti)cultura occidentală e tabloidizată (termenul chiar apare la un moment dat, explicat într-un articol), focalizată fiind pe partea brutală a existenţei. Realismul, în schimb (desigur în formula realist-socialistă), e prezentat ca alternativa supremă, în timp ce suprarealismul sau alte formule de artă sunt prezentate în mod paradoxal, drept caricaturale ori infantile.

Opoziţiile sunt definite schematic, prin evidenţe şi mijloace recognoscibile, repetitivitatea lor, în spaţiul limitat şi sigur al propagandei, conferindu-le – cel puţin în intenţia forurilor propagandistice – credibilitate. Prezentarea celuilalt tip de societate (occidental) ca nesigur, violent, aflat într-o profundă criză la nivel general, merge uneori până la reprezentări la limita maleficului sau diabolicului, în încercarea de a descuraja orice simpatie sau nostalgie a populaţiei care le receptează. Cu toată oscilaţia între limitele satirei şi diabolizării, nuanţele sunt totuşi destul de puţine. Caricaturile epocii, prin natura lor evident clişeizată, se repetă, convenţional, cu extrem de puţine mijloace artistice şi aceleaşi câteva teme şi motive – contabilizate în tabelul de mai jos, prin analiza unui grupaj de caricaturi din „Flacăra” (1948-1949), „Contemporanul” (1949), „Almanahul literar” (1950), „Scânteia” (1949), „Scânteia tineretului” (1950).

Articolul integral îl puteți citi în revista ASTRA nr. 3-4/2011.Vedeți punctele de distribuție ale revistei.

Pagini:  1   2 

Niciun comentariu

Lasă un comentariu

* Câmpuri obligatorii