Revista „Orizont” nr. 5, mai 2015 despre „Astra. Literatură, arte şi idei” nr. 3-4/ 2014

Tur de orizont

Am descoperit, într-un număr mai vechi al revistei Astra, un titlu aţâţător, asupra căruia ne-am oprit: Cutremurul unei generaţii. Viorel Padina, autorul, povesteşte, cu tensiune şi rigoare, experienţa personală de la cutremurul din 77. Relatarea merită citită în întregime, iar ca… argument, reluăm un fragment în cele ce urmează: „Când, în fine, am realizat înfiorat despre ce-i vorba, m-am auzit strigând îndemnul (deși în acea clipă nu era nimeni în preajma mea): „Gata, hai, CUTREMUR!” și m-am repezit spre ușa holului, aflată la 3 metri în stânga mea, însă imediat a urmat un șoc infernal (pasămite, lovise teribila undă S, cea care se deplasează prin pământ forfecându-se stânga-dreapta ca un șarpe și purtând cu ea 80% din energia seismului), iar clădirea s-a cutremurat atât de violent, încât am avut impresia că pur și simplu calc în hău, și de unde fusesem gata-gata să pun mâna pe pervazul metalic al ușii și să pășesc pe terasa semideschisă dinaintea intrării, apoi în curte, de-acuma, după șocul ce-mi crease senzația, odată cu căderea curentului electric, c-am călcat în neant, m-am pomenit că sunt azvârlit la 2-3 metri lateral-dreapta față de ușă, abia ținând-mă pe picioare din pricina violentelor zguduituri și forțând-mă disperat, totodată, să-mi fac loc prin înghesuiala de nedescris creată de studenții ce năvăliseră din sala televizorului sau de cei care coborau pe scări, venind de la etaj, într-un vacarm total, printre disperații năvălitori aflându-se și grupul compact al fetelor de la etajul II, apărut brusc în hol pe scara secundară, ca o viitură tropăitoare, după ce fetele luaseră efectiv în piept placajul destul de gros ce izola etajul lor – în mod normal ele având altă intrare, prin Corpul B al clădirii în formă de „U” – de cel al băieților, moment în care m-am văzut silit, în ciuda instinctului de supraviețuire, n-așa? să le las să treacă pe lângă mine într-un chirăit continuu, chit că eram eu însumi îngrozit și abia mă țineam de pervazul ușii, pe care îl apucasem zdravăn cu amândouă mâinile, din lateral-dreapta. Abia după ce fetele au reușit să se strecoare, înghesuindu-se care cum putea spre terasă, m-am luptat disperat să ies și eu, irumpând în terasa semideschisă și străduindu-mă din răsputeri s-o traversez cât mai rapid și să-i cobor iute cele câteva scări, ocazie cu care l-am văzut alături pe un coleg căminist de la filozofie, infirm congenital, care se deplasa de parcă ar fi stat pe vine, sărmanul, și i-am întins o mână de ajutor, deși mă temeam că plafonul de beton al terasei ni se va prăbuși acuș-acuș în cap. Din fericire, am reușit să pășim teferi în curtea din fața blocului și chiar în momentul când mă îndepărtam cât puteam de repede de bloc (pe colegul infirm îl lăsasem de-acuma în urmă…ups), am simțit că teribilele zguduituri încep să se moaie, potolindu-se apoi cu totul, chiar în clipa când percepeam cu coada ochiului cum imensa clădire a facultății de drept, pe care o zăream pe fundalul clarobscur din stânga, la 20-30 de metri mai încolo, tocmai își epuiza, greoaie ca o matroană planturoasă, ultimele bălăngăniri, vizibile mai ales spre cupola emisferică a Aulei Magna. Din momentul în care simțisem unda P a cumplitului seism trecuseră 56 de secunde, după cum aveam să aflu mai târziu, dar mie mi se păruse că trecuse o veșnicie!”

Written by Redacţia Astra

Written by Redacţia Astra

Comments are closed.