Când regele coboară din portretul său


După înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, în februarie 1866, românii îl alegeau pe Carol de Hohenzollern. Şi, cu toate că nu avusese niciun amestec în detronarea predecesorului său, prusacul Carol a fost primit cu răceală, mulţi văzând în el pretextul exilării fostului domnitor. Neîncrederea faţă de noul principe creştea mai ales în anii 1870-1871, odată cu acutizarea rivalităţii franco-germane şi cu înfrângerea lui Napoleon al III-lea, considerat un avocat al românilor şi un prieten personal al lui Cuza.

Medalie dedicată victoriei în războiul cu Imperiul Otoman, 1878

Medalie dedicată victoriei în războiul cu Imperiul Otoman, 1878

 

Cu timpul, Carol de Hohenzollern a ştiut totuşi să se facă acceptat şi chiar iubit, valorificând în plan propagandistic atât durata lungă a domniei sale (48 de ani), cât şi marile realizări ale acelei perioade. Prin urmare, în 1906, când Carol aniversa patru decenii de la urcarea pe tron, românii vorbeau deja de o dinastie de Hohenzollern, cu toate că primul ei reprezentant era încă în viaţă, ca suveran în exerciţiu.

Pagini:  1   2 
Articol scris de Andi Mihalache
Vedeţi si alte articole scrise de Andi Mihalache
Powered By DT Author Box

Un comentariu

Lasă un comentariu

* Câmpuri obligatorii