[Articol în avanpremieră din „Astra. Literatură, arte și idei”, nr. 1-2/2020]

Ultimul eseu de aici se încheia cu afirmarea libertății în creație. Care e sinonimă cu viața. Dar nu mereu. Sigur, viața cere libertate, pentru a-și manifesta forța. Dar viața e conflict intra-vital. Omori ca să trăiești, chiar dacă felul în care o faci e mult mai puțin direct decât înainte. Poluarea, de pildă, nu-i totuna cu vânătoarea, și nici cu abaterea animalelor de la abator. Această ultimă hecatombă nu ne deranjează prea mult pentru simplul motiv că nu o vedem. Diderot are un text, Scrisoare despre nevăzători spre folosul celor care văd (1749), în care scrie că pare mai crud să ucizi un bivol de aproape decât un om de la o distanță atât de mare încât nu știi dacă e om sau nu.

Săptămânile de izolare forțată și de actualitate silită, mondializată, n-au schimbat mare lucru în felul în care gândim, dar au pus în lumină o nouă formă de viață și ne-au dat prilejul să ne mai gândim odată la valorile vieții. Solidaritate, instituții solicitate, totul a funcționat în parametri de sense and sensibility de criză, pe care-i cunoaștem, chiar dacă nu-i activăm foarte des. Au realizat totuși niște radiografii care, altfel, ar fi fost greu de făcut, dar pe care nu-i locul să le prezint aici, mai ales că nu suntem la final, și că această nouă durată se va prelungi cine știe până când. Voi încerca doar să desprind, din cele câteva articole importante pe care le-am citit, care ar putea fi valoarea acestei crize în termeni de vitalitate. Care e miza ei vitală.

Principala evidență pe care virusul o dezvăluie este cea a agentivității non-umane asupra oamenilor. Natura și societatea nu sunt separate, așa cum ne reamintește Latour demult. Bine, știam că alte entități au putere, altele decât oamenii, dar e prima oară, de când gândirea ecologică a devenit un brand, că un eveniment de dimensiuni mondiale o confirmă. Ca de obicei, am vrea ca virusul să aibă un program pe care să-l știm și noi, ca să interferăm cât mai puțin. Dar nu i l-am aflat încă, așadar ne izolăm. Asupra acestei desocializări fără precedent în istoria omenirii s-au pronunțat două feluri de opinii. Giorgio Agamben, într-un articol din 13 aprilie, crede că, într-o lume în care singura valoare rămasă e cea a vieții nude, nu e mare scofală să ții mai mult la ea decât la libertatea pentru care ai luptat. Desigur, Agamben a început prin a considera toată pandemia o conjurație, într-un alt text, mai vechi. Omul, susține el, și-a dat mereu scopuri transcendente vieții, sau măcar, atunci când imanența n-a mai putut fi păcălită, a intensificat-o. E drept, a existat mereu o șmecherie la mijloc: unii dintre noi impuneau scopuri transcendente vieții celor mai mulți, dar pentru cei care le impuneau, nu exista nicio transcendență. Când individualismul a putut pătrunde în toate straturile sociale și coopta toți indivizii din Occident, a apărut dușmanul terorist – imanența n-a fost niciodată singură pe lume. Agamben se revoltă în numele unei idei de om care probabil nu-și găsește prea multe încarnări azi. Life for lifes sake pare să fie nu doar primul motor al vieții, atunci când pericolul apare ca o contra-viață care se hrănește cu viața care aparține individului, dar și ultimul. Toate cauzele mari au dispărut, ca o zăpadă care ascunde mizerie.

(E drept și că individualismul n-a mers niciodată până în pânzele albe, sau cel puțin nu de la bun început. Adeziunea la grup a pus mereu bemol individualismului – care nu-i de fapt decât o reducere la absurd a ideii că individul e sediul tuturor valorilor. Poate, dar nu la fel. Individul singur și individul împreună cu alții nu înseamnă același individ. În grup, individul se transcende. De aceea, singurătățile la care suntem obligați acum sunt încă și mai greu de suportat.)

Pornind de la carantină, Bruno Latour, într-un text din 30 martie, crede că abia acum putem înțelege că producția – și poluarea care o însoțește – se poate opri, și încearcă să-și închipuie o lume post-carantină care să nu o reproducă pe cea de dinainte. Dar Latour se înșală – poate doar pentru că pare ferm convins că o boală prin care treci te schimbă, apoi, la fel ca pe prințesa de Clèves spre finalul romanului Doamnei de Lafayette. Criza de acum e boală doar pentru cei care au ajuns la reanimare. Aceștia sunt, acum, de la câteva sute la sub unul la un milion. Prea puțini, totuși. Sistemul va încerca nu să încetinească ci, de îndată ce va putea, să accelereze.

Doi dintre cei mai mari gânditori contemporani scriu în răspăr cu lumea, și fiecare în răspăr cu celălalt: ar fi trebuit să nu renunțăm la libertate, pentru care am luptat și în sensul căreia ne-am dus viețile, iar pe de altă parte ar trebui să ne continuăm viața fără să producem, ca să păstrăm viața cât mai mult. Deși antagonice, cele două perspective au totuși ceva în comun: lupta. Fiecare tip de viață – cea care se sacrifică, și cea care tărăgănează – are de luptat cu biopolitici dușmane: cu cea a vieții-low-profile, a supra-viețuirii, și cea a accelerării indefinite, a vieții care se consumă.

Față de cele două texte teoretice, opinia lui Therry Bardini, sociolog canadian, pare echilibrată și e singura care aduce în discuție însăși viața. Bardini vorbește despre vârsta capitalismului genetic, pe care pare a fi atins-o în ultimele decenii. Teoria lui nu pornește de la criza de acum, ci de la condiția zoologică a virusului, ceva între biologie și informatică. „Virusul, conceput ca entitate, nu e nici unul, nici multiplu, nici indivudual, nici populație de coduri variabile, colonie sau haită, și alternativ amândouă. Virusul descrie așadar acea limită inferioară a vieții în care individul e pură relație: există între două colonii, fără să se integreze în niciuna, iar activitatea lui este una de amplificare a ființei”. (Covid-2 și capitalismul genetic, articol apărut pe platforma AOC, ca și cel al lui Latour).

Prima constatare la care de-acum trebuie să ne gândim este cea a statutului zoologic al virusului. Acest statut ar trebui să primească numele pe care, într-un context biologic, apoi psihologic, îl folosește Sloterdijk: „cu”. Virusul moare fără un mediu în care el devine ceea ce – cu un termen impropriu – este. Ceea ce clatină atât militantismul ecologic latourian (și nu doar), cât și arheologia vitalului pe care o face, în proiectul lui grandios, Giorgio Agamben.

Virusul e un soi de „obiect”, dar unul care de fapt nu există ca atare, care nu există nici de sine stătător și nici singur, ci în stare de înmulțire, și care produce modificări prin acțiune genetică, sistemice. Drept urmare, e greu să-l numești agent – pentru că e un agent laolaltă cu primul lui mediu de dezvoltare, și în funcție de starea celui de-al doilea. În felul acesta, orice individ vital este, de fapt, un mediu „cu” care virusul trăiește. Desigur, virusul nu invalidează antropologia latouriană, ci o complexifică. Face însă mai nesigură dimensiunea ei ecologică. Nu pentru că distrugerea ecosistemului ar trebui revizuită, ci pentru că virusul vine ca o catastrofă posibilă din chiar interiorul vieții, fără să poată fi controlat altfel decât prin scăderea controlată a dinamicii acestei vieți. Trăim mai puțin bine în izolare – ceea ce încă merge, dar ceea ce ar avea, pe termen lung, darul să sleiească tocmai dorința de viață, vitalitatea. Salvăm viața – dar ce fel de viață salvăm, de fapt, când vom fi mereu obligați să ucidem o parte din ea ca să salvăm o alta? Pe de altă parte, cum poți face arheologia vieții dacă, la limita ei inferioară, nu există o interfață, așa cum e angoasa, interfața existențialistă dintre neant și existență, ci un dispozitiv, așa cum este cel viral, pe care limbajul încă nu l-a putut numi ?

După reflecția asupra vieții ca virus – despre care se va mai vorbi de-acum, cred – să ne întoarcem la criticile lui Agamben și Latour. Criza carantinei mai are o întâietate: cauza ei este una negativă. Latour supralicitează, în articolul lui, cauza ecologică, pentru că vede în ea, într-adevăr, o cauză mare, un universal, primul după sfârșitul istoriei (poate de-aici vine și critica pe care o aduce postmodernității). Orice cauză funcționează doar dacă proiectul ei va presupune suficientă activitate încât să ne țină ocupați – afectiv, în primul rând. Trebuie să avem cu cine lupta. Problema pe care o avem cu toții în perioada de izolare este că lupta împotriva virsului nu înseamnă decât o reducere, fără niciun angajament ideologic, spiritual, a vieții. A reduce motoarele, ba chiar a le închide, cere o reacție în termeni de sacrificiu (ceea ce subliniază condiția noastră de ființe sacre) și nu poate fi decât adânc neplăcut. Să fii de stânga, de pildă, poate implica o reducere a confortului material al vieții în schimbul conștiinței faptei bune pe care o faci. Să-ți pui o mască și să menții distanța de doi metri la magazin angajează prea puțin din noi. Să nu-i ai ca dușmani decât pe cei care nu-și pun masca, pe cei care dansează pe acoperișuri de bloc sau în cimitir, vânați oricum de poliție – slabă consolare.

Criza de astăzi este un revelator al nevoii de a consuma pe care o are viața. Dintre toate comportamentele angajate, izolarea e cel mai bleg și nu are ca recompensă relativă decât a rămâne sănătos – ceea ce se întâmplă oricum, în cele mai multe cazuri. Nu-i de mirare că, de Paști, unii voiau să aprindă o lumânare sau să guste niște paști cu greu obținute. Abia obținerea lor, pe șest sau nu, a pus în creier niște adrenalină, poate niște serotonină.

Vladimir Udrescu

Pro Saeculum, nr. 3-4/2017, p. 118-121

Steaua, anul LXVII, nr. 10 (816), octombrie 2016

Pentru cei care ne interesăm, cît de cît, de mişcarea literară a Braşovului, numele scriitorului Nicolae Stoie se impune ca o evidenţă, fiind primul care ne vine în minte, cu o aceeaşi valoare localizantă, încît numele oraşului şi cel al scriitorului sunt interşanjabile, se luminează reciproc. Şi aceasta nu din considerente extraestetice (am fost colegi de facultate, participam la cenacluri literare improvizate în sălile de cursuri şi seminarii), ci fiindcă el se găseşte viu implicat în toate manifestările literare care se petrec la poalele Tîmpei.

Din aceste motive, cartea lui recentă, Astra 50. Etapele unui parcurs sinuos reconstituite din interior (Biblioteca judeţeană „George Bariţiu”, 2016) trezeşte un interes aparte, tocmai fiindcă lucrurile sunt văzute „din interior”, deci în cunoştinţă de cauză, sunt aduse argumentele diferitelor întîmplări, la care a participat ca un factor activ, deschis spre înţelegerea lor. La revista Astra s-a dovedit a fi un glas autorizat al mişcării literare braşovene. A fost redactor şi redactor-şef, a luat parte la şedinţele cenaclurilor literare, a întreţinut relaţii cordiale cu ceilalţi condeieri braşoveni, cu cei din alte oraşe ale ţării. Noi, foştii lui colegi de facultate, cînd ne gîndim la el, avem clar în minte debutul lui literar, consistent şi afirmat pe spaţii generoase în Tribuna clujeană, fervoarea cu care întreţinea dorinţele noastre de afirmare, ale începătorilor.

Aşadar, este cel mai îndreptăţit să radiografieze „din interior” Astrele braşovene (într-o vreme, apăreau două – sau trei? – reviste, concomitent şi cu acelaşi titlu, cu grupele lor de simpatizanţi/colaboratori neagreîndu-se şi atacîndu-se reciproc). Ca urmare, o face cu un ochi deschis spre bucătăria redacţională, de unde ne dă, nouă, lectorilor, amănunte picante despre viaţa de zi cu zi, despre întîmplări intime ale celor care se perindau pe-acolo. Despre Astra „de bază”, sumarul inseriază cîteva capitole semnificative: etapa 1966-1973, experimentul memorabil al Astrei literare, etapa 1981- 1989 şi tranziţia de mai apoi, Astra după 2010. Fac deliciul unei lecturi scrîşnite cele spuse de autor în capitolul „Astra în ochiul invizibil al securităţii” şi al unei lecturi destinse imaginile fotografice ale Astrei. Excursul bilanţier se rotunjeşte cu „Bibliografia” dată şi cu „Indicele de nume”.

Nicolae Stoie, Astra 50. Etapele unui parcurs sinuos reconstituite din interior, Brașov, Biblioteca judeţeană „George Bariţiu”, 2016

Viața românească, nr.9/2016, p.122-124

Braşovul este un important centru al presei literare româneşti; în oraşul de la poalele Tâmpei apar la începutul secolului al XIX-lea primele publicaţii româneşti şi timp de un secol şi jumătate, aşa cum ne spun dicţionarele de presă literară românească, au apărut aici aproximativ 50 de reviste literare. Cea mai importantă revistă literară a Braşovului postbelic este Astra, de la a cărei apariţie s-au împlinit de curând 50 de ani. Aniversarea acestui semicentenar este marcată de o monografie scrisă de poetul Nicolae Stoie. Făcând parte din generaţia ’60 a poeziei contemporane, Nicolae Stoie, absolvent al filologiei clujene în 1965, la fel ca alţi tineri scriitori studenţi care au publicat frecvent în revistele clujene, a optat pentru cariera ziaristică. A lucrat mai întâi la ziarul Drum nou din Braşov, iar de la apariţia Astrei, la 20 iunie 1966 – a fost redactor, o perioadă redactor şef la această revistă, şi din nou redactor, cu unele intermitenţe până în anul 2010. Aşa că are toată îndreptăţirea să spună în subtitlul cărţii că reconstituie „parcursul sinuos” al revistei din interior. Dincolo de omagiul aniversar se adaugă o motivaţie sentimentală: pe tabloul de absolvire al liceului sibian „Gheorghe Lazăr”, liceenii au ales ca motto dictonul latin „per aspera ad astra” („pe căi aspre către stele”), în care, acum retrospectiv, citeşte o stranie premoniţie. De Astra se leagă o însemnată parte a biografiei poetice a acestui autor, care nu de puţine ori a avut de înfruntat vitregiile contextului istoric. Apoi, a scris şi din dorinţa de a corecta unele erori informaţionale, sau de a tempera unele excese subiective şi accente maliţioase (v. cărţile memorialistice ale lui Daniel Drăgan şi Mircea Valer Stanciu).

De obicei monografiile unor reviste sunt aride prin erudiţia pe care o afişează. Condeiul lui Nicolae Stoie fereşte lectura de acest pericol, scriind alert şi alcătuind „un fel de roman” al revistei braşovene. Capitolele înseşi, prin titlurile lor, sugerează această structură romanescă şi parcursul sinuos cu înălţări şi căderi al revistei. După reconstituirea contextului social, istoric şi cultural de după 1965, în care se remarcă o anume bogăţie revuistică, apărând publicaţii literare în principalele oraşe ale ţării, unele dintre acestea reluând titlurile vechilor publicaţii, autorul fixează tatonările, indeciziile şi amânările apariţiei primului număr al revistei, care la propunerea unuia dintre redactori, Mihai Nadin, primeşte numele Astra. Revista apare în sfârşit la 20 iunie 1966. Prima etapă, 1966-1973, e caracterizată prin colaborări eclectice, publică aici poeţi şi prozatori din diferite generaţii şi e de reţinut un experiment memorabil propus de Mihai Nadin, de apariţie a suplimentului Astra literară tocmai pentru a contracara intruziunea tot mai accentuată a paginilor economice şi social-politice în sumarul revistei. Şi tot cu acelaşi scop se înfiinţează rubrica „Poezia lunii”, încredinţată la început poetului Virgil Teodorescu, precum şi publicarea unui mare număr de inedite, mai ales despre trecutul istoric şi cultural al Braşovului. A doua etapă, 1973-1981, se caracterizează printr-o periodicitate aleatorie, iar revista devine un supliment al ziarului judeţean de partid Drum nou, aşa că numărul 100, ce ar fi trebuit să fie unul festiv, „este sărbătorit cu steagul în bernă” – după cum spune Nicolae Stoie. Intrarea revistei într-o etapă nefastă este anunţată de întreaga configuraţie a paginii, de ilustraţii şi articole festiviste precum: Nicolae Ceauşescu adresându-se oamenilor muncii braşoveni, Să nu rămâi cu nimic dator faţă de patrie, Ce stil de viaţă profesăm, Comportament ecologic. Excepţie în aceste pagini anoste face dezbaterea Literatura pe care o edităm. Cea de a treia etapă, 1981-1989, când redactor-şef este Daniel Drăgan, aduce redobândirea periodicităţii lunare, o rubrică de succes, „Poemul comentat”, în cadrul căreia şi-au făcut ucenicia câţiva semnatari ce au devenit peste ani critici literari cunoscuţi. Un merit al revistei în această perioadă constă în curajul de a publica tineri scriitori optzecişti stabiliţi ca profesori la Braşov: Alexandru Muşina,
Gheorghe Crăciun ş.a. Urmează după 1990 o „perioadă de tranziţie” în care se succed câţiva redactori şefi care încearcă să redreseze prestigiul revistei, iar între 1998-2000 este „etapa celor două Astre”, dar şi acestea cu slab ecou în revuistica postrevoluţionară. În fine, după o pauză de 6 ani, urmează între 2006-2009, „Astra lui Doru Munteanu”, când revista braşoveană trăieşte poate cea mai fastă etapă din istoria ei. Are un sumar bogat şi divers, colaboratori de prestigiu, o excelentă prezentare grafică şi se bucură de aprecierea criticii literare şi a cititorilor. O nouă sincopă în apariţie, de data aceasta numai de un an, ca după 2010 monografistul să înregistreze „o reinventare spectaculoasă”, Astra – ca „Supliment – Literatură, Arte şi Idei” editat de Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu”.

Nicolae Stoie nu se opreşte numai la istoricul publicaţiei ci prezintă „Astra dincolo de spaţiul tipărit”, cu împlinirile ei cultural-artistice în viaţa comunitară prin: Serile Astrei, Cenaclul Astrei, Premiile Astrei (iniţiator acelaşi Mihai Nadin), Colocviul revistelor de cultură etc. Paginile 184-212 consemnează ecourile favorabile în presă ale Astrei în diferitele ei etape de apariţie. Un capitol ce se citeşte ca un fragment de roman poliţist (nu este Nicolae Stoie şi autor de romane poliţiste?) prezintă imaginea Astrei în ochiul invizibil al Securităţii, publicând note informative ce-i vizau pe câţiva dintre colaboratorii şi redactorii revistei: Ştefan Baciu, Friederich Bömches, A.I. Brumaru, Vasile Gogea, Darie Magheru, Alexandru Muşina, Emil Poenaru, Nicolae Stoie, Szemlér Ferenc. Paginile şi imaginile foto din arhiva Astrei, unele dintre acestea din arhiva personală a autorului, sunt utile fără îndoială istoriei literare, pentru că scrisorile sunt semnate de Nichita Stănescu, Angela Marinescu, Ştefan Baciu, Leonid Dimov, Mircea Horia Simionescu şi un spiritual catren, ca o recompensă acordată de Nina Cassian redactorului Nicolae Stoie pentru invitaţia la „Serile Astrei”: „Pe-aceste acolade şi rocade/ pe care unda înserării cade,/ închin acest catren, de bună voie,/ redactorului Nicolae Stoie”.

Gazeta de Maramureș, vineri, 23 septembrie 2016

În iunie 1966 intra în peisajul cultural românesc revista „Astra”. Apărea la Braşov, oraş în care a excelat eminentul şi elocventul George Bariţiu, părintele presei româneşti transilvănene… Oraş în care, potrivit Dicţionarului presei literare româneşti (I. Hangiu), au crescut, în timp, la lumina inspiraţiei româneşti, peste 50 de publicaţii culturale şi literare.

Se împlinesc, aşadar, anul acesta, 50 de ani de la punerea temeliei acestui „bastion literar”, iar colegii de la Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu” ne-au dăruit cartea lui Nicolae Stoie, ASTRA – 50. Etapele unui parcurs sinuos, reconstituite din interior, pe care au editat-o cu această ocazie istorică. Este o monografie temeinică, de peste trei sute de pagini, cu documente inedite, o istorie concretă şi corectă, însoţită de toate argumentele, inclusiv de un indice de nume ce se dovedeşte foarte util.

De remarcat că, printre directorii şi redactorii-şefi ai publicaţiei, se găseşte şi A. I. Brumaru, născut la Strâmtura, Maramureş, redactor-şef între 1990-1991, 1995-1997 şi 1998-2000, cel de-al doilea mandat fiind exercitat sub directoratul academicianului Alexandru Surdu, conducător de doctorat în filosofie la Baia Mare şi, în prezent, vicepreşedinte al Academiei Române. Între 1980 şi 1990, la revistă a funcţionat ca redactor-şef Daniel Drăgan (1935-2016), care a avut, de asemenea, legături strânse cu Maramureşul, unde, sub conducerea prof. Augustin Botiş, a lansat, de mai multe ori, numere deosebite din această revistă, care, în acea vreme, ajungea prin Baia Mare în sute de exemplare. Am fost şi eu prieten cu Daniel Drăgan, am avut mai multe întâlniri la Clubul studenţesc şi foarte mulţi studenţi din vremea aceea au ajuns exponenţi de seamă ai literaturii actuale (Adrian Oţoiu, Ioan Es. Pop, Radu Macrinici, Ciprian Chirvasiu, Nicolae Scheianu ş.a.).

Între 1992-1993, redactor-şef a fost poetul, prozatorul şi criticul literar Vasile Gogea, născut în 1953, la Sighetul Marmaţiei. Din 2010, revista „Astra” face parte din organigrama Bibliotecii Judeţene Braşov, coordonator fiind chiar directorul acesteia, Daniel Nazare, un foarte bun prieten şi colaborator al nostru şi un îndrăgostit de valorile Maramureşului. Printre conducătorii publicaţiei îl regăsim şi pe Dan Tărchilă, colaborator al Teatrului Dramatic Baia Mare, care a scris, la solicitarea unor intelectuali băimăreni, piesa „Vasile Lucaciu”.

În paginile cu „indice de nume” îi mai găsim menţionaţi pe: George Boitor, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Ioan Groşan, Vasile Igna, Ion Iuga, Nora Iuga, Al. Ivasiuc, Grigore Leşe, Mihai Olos, Mircea Petean, Irina Petraş, Ioan Es. Pop, Ion Pop, Simion Pop, N. Steinhardt, Laurenţiu Ulici…

O carte deosebit de interesantă, ce cuprinde, sintetic şi armonios, „istoriile” celei mai importante reviste culturale braşovene din perioada postbelică.

Euphorion, anul XXVII, nr.3/2016, p.97

O carte de referinţă pentru cercetătorii presei culturale româneşti, Astra 50. Etapele unui parcurs sinuos reconstruite din interior de Nicolae Stoie (Braşov, Biblioteca Judeţeană George Bariţiu, 2016), reface istoria revistei braşovene „Astra” pe parcursul celor cincizeci de ani existenţă, pe baza unei riguroase documentări. Autorul cărţii, fost redactor şef al revistei, îşi motivează efortul, concretizat în 339 de pagini, nu doar prin legătura sentimentală, consecinţă firească a celor 15 ani ca redactor, dar şi ca intenţie de corectare a unor informaţii eronate puse în circulaţie prin dicţionare sau lucrări de specialitate. 

O carte, după cum anunţă titlul, ce oferă o viziune din interiorul redacţiei, de pe poziţia protagonistului şi martorului direct al aventurii publicistice. În consecinţă, monografia atipică prilejuită de împlinirea unei jumătăţi de veac de la apariţia primului număr al revistei „Astra”, semnată de Nicolae Stoie şi editată în condiţii grafice excelente de Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu” din Braşov, sub direcţia lui Daniel Nazare, impresionează prin exigenţa autorului în intenţia sa de obiectivitate faţă de obiectul cercetat, concretizată în riguroasele trimiteri bibliografice pentru orice detaliu (dicţionare, istorii literare, lucrări, teze de doctorat, articole) sau în completările ce corectează erorile publicate anterior.

Autorul îşi pune în valoare experienţa de publicist ce ştie informa succint, dincolo de interesul său imediat, din perspectivă comparatistă. Revista e situată în context cultural naţional, alături de altele apărute în aceeaşi perioadă, care s-au menţinut până azi: „Familia”, „Ramuri”, „Tomis”, „Argeş”, „Orizont”, sunt comentate dificultăţile inerente ale începuturilor revistei, cu redactori braşoveni tineri, fără autoritatea unor cărţi publicate, fără o personalitate marcantă care să-i imprime un program şi spirit critic.

Cartea îmbină citatul, invocat ca argument de autoritate, cu comentariul liber al publicistului ce cunoaşte din experienţă jocurile de culise şi nu se sfieşte să le dezvăluie şi nici să corecteze orice eroare, nu cu maliţiozitate, ci de dragul restabilirii adevărului istoric. Nicolae Stoie reliefează strategia publicistică din prima etapă, 1966-1973, pentru promovarea unei literaturi originale, depăşirea spiritului provincial şi înscrierea revistei în contextul naţional prin atragerea unor colaboratori importanţi: Ana Blandiana, Marin Sorescu, Leonid Dimov, Mircea Ciobanu, Nicolae Prelipceanu, Ion Horea, Dumitru Radu Popescu, Eugen Barbu, Sorin Titel, Nicolae Balotă, Şerban Cioculescu, Constantin Ciopraga, Mircea Braga, Dan Cristea etc. Surprinde, de asemenea, efectul negativ al subordonării obligatorii a revistei dezideratului ideologic după 1971, dar şi preocuparea redactorilor de a atenua presiunile şi „ingerinţele forurilor tutelare în orientarea şi alcătuirea sumarelor”. Nicolae Stoie deconspiră, de asemenea, „detalii despre cursa cu obstacole” a textelor trimise la redacţie, unele nepublicate, le reproduce parţial, alături de scrisori şi facsimile semnate de Leonid Dimov, Angela Marinescu, Mircea Horia Simionescu.

Din 1972, apare (la iniţiativa lui Mihai Nadin) un supliment literar al revistei, „Astra literară”, din dorinţa de „a proteja literatura de imixtiunile tot mai agresive ale ideologicului”, „singura publicaţie periodică braşoveană exclusiv literară între 1944-1989”, căreia i se consacră un capitol special. De altfel, întreg parcursul sinuos al revistei „Astra” este evaluat critic, cu plusuri şi minusuri, printr-un comentariu inteligent, succint, al evenimentului istoric cu reverberaţii negative asupra culturii, cazul „Astrei” fiind edificator pentru toate revistele din ţară. Autorul cărţii nu menajează pe nimeni, nici măcar pe el însuşi în calitatea sa de redactor şef.

După 1990, revista îşi continuă drumul dificil, se readaptează, îşi caută stabilitatea în noul climat cultural postdecembrist, îşi asigură prestigiul prin colaborarea unor scriitori contemporani importanţi. Din 2010, „Astra” trece sub egida Bibliotecii Judeţene „George Bariţiu” şi apare într-o nouă serie. Literatura va trece în suplimentul „Astra. Supliment. Literatură, arte şi idei”, o revistă autonomă, în format elegant, ilustrată de artişti plastici, coordonat de Dina Hrenciuc, redactor şef, în care semnează scriitori şi critici din eşalonul întâi: D. C. Mihăilescu, Alexandru Cistelecan, Octavian Soviany, Alexandru Matei, Gabriela Adameşteanu, Norman Manea, Monica Pillat, Nora Iuga, Nicolae Prelipceanu, Marian Drăghici, Ioan Es. Pop, Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Aurel Pantea şi alţii.

Într-un capitol special (pp. 151 – 183), Nicolae Stoie reconstituie, cu amănunte captivante, implicarea „Astrei” în viaţa comunitară: „Serile Astrei”, după 2010 „Serile Bariţiu”, patronate de Dina Hrenciuc, Cenaclul Astrei, Premiile Astrei, Colocviul Revistelor de Cultură, Cărţile Astrei. Nu omite percepţia „Astrei” în publicaţiile literare importante („România literară”, „Viaţa Românească”, „Luceafărul”, „Familia”, „Contemporanul”, „Cronica” „Argeş”, „Arca”, „Nord literar”, „Dilema Veche”), reproducând paginile cu aprecieri/critici vizând conţinutul revistei. Apoi, imaginea revistei este surprinsă şi în „ochiul invizibil al securităţii” prin reproducerea unor note informative şi fragmente din dosarele întocmite de securitate, iar capitolul Imaginea „Astrei” în obiectivul aparatului de fotografiat sporeşte atractivitatea cărţii prin câteva fotografii preluate din paginile revistei (întâlniri, evenimente, prezenţe importante la întâlnirile „Astrei”) şi facsimilele unor scrisori şi texte inedite semnate de personalităţi literare: Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Mircea Horia Simionescu, Angela Marinescu, Ştefan Baciu, încheindu-se cu o succintă prezentare, în fişe bio-bibliografice, a directorilor şi redactorilor şefi ce s-au perindat la conducerea revistei.

Neil McCarthy  va susține la noi în ţară o serie de lecturi până în data de 30 aprilie 2014. Turneul mai include ţări precum Irlanda, Ungaria, Austria, Croația, Slovenia și Cehia. Prima lectură din România a avut loc la București, sâmbătă, 26 aprilie 2014, în Clubul Conc3pt  începând cu ora 20.00, în cadrul evenimentului de live performaces Chill Pill, aflat la a treia ediție. Gazde ale evenimentului au fost poetul Claudiu Komartin și artistul sonor Bandesnaci (controllerism). La Braşov, ineditul recital de poezie s-a înscris în cadrul Serilor Bariţiu, organizat de Revista Astra. Literatură, artă şi idei şi moderat de prozatoarea Dina Hrenciuc. Alături de poetul Daniel Pişcu şi de tineri pasionaţi de poezie live, a fost prezent şi decanul Literelor braşovene, Adrian Lăcătuş. Cu un simţ al umorului deosebit şi un performance şarmant, Neil McCarthy a dialogat constant cu audienţa fără a ezita să facă din poemele sale un veritabil one man show. Neil McCarthy s-a născut în 1979 şi este autorul volumelor de poezie Voicing the Bell,  Naked in Vienna şi Seven Cities. Textele sale au fost publicate în peste treizeci de reviste internaționale, printre care: The New York Quarterly, The SHOp (Irlanda), Magma (UK), Poetry Salzburg Review (Austria) etc. A susţinut recitaluri poetice în spații dintre cele mai diverse, de la librării la cafenele, ambasade, baruri și universități, în orașe precum New York, Los Angeles, Denver, Dublin, Cracovia, Budapesta, Viena şi Melbourne. Poemele sale au fost traduse în sârbă și ungară. În anul 2013, Neil a lansat CD-ul de spoken word, “Live in the Laden” (Preiser Records/Label08), înregistrat la Viena. Poate fi găsit pe site-ul www.neilmccarthypoetry.com. La Sibiu, lectura poetului irlandez a avut loc marţi, 29 aprilie 2014, la Librăria Humanitas, strada Nicolae Bălcescu nr. 16, începând cu ora 17.30, fiind moderată de poetul Radu Vancu. Cea de-a patra întâlnire a lui Neil McCarthy cu publicul din România are loc la Cluj, pe 30 aprilie 2014, de la ora 18.00, în cadrul clubului de lectură Nepotu’ lui Thoreau, moderat de poetul Ştefan Manasia. Lectura are loc în Cafeneaua Insomnia, str. Universităţii nr. 2.

Evenimentul din 14 aprilie a.c. s-a desfăşurat în Corpul T al Universităţii Transilvania din Braşov şi a fost închinat memoriei lui Andrei Bodiu – iniţiatorul seriei conferinţelor doctorale ale Facultăţii de Litere. Moderată de decanul Adrian Lăcătuş, prezentarea profesorului Sorin Alexandrescu a reprezentat o analiză vizuală detaliată asupra unor secvenţe reprezentative din filmul lui Andrei Ujică, deschizându-se un real dialog interactiv asupra „scenariilor” totalitare animate de Ceauşescu. S-au analizat psihologic grimasele actanţilor din film, deconspirându-se cheia unei viziuni care a deschis noi discuţii despre ideea de Vină, Oroare şi Utopie. Privind filmul lui Andrei Ujică ca pe o construcţie a unui „text aservit şi vizual incontrolabil”, Sorin Alexandrescu a argumentat cinematografic prin prisma unor teoreticieni precum André Bazin, Lacan, ş.a. Prieten apropiat grupării literare de la Braşov, (amintim şi numele lui Gheorghe Crăciun),  Sorin Alexandrescu a fost lector de limba şi literatura română la Universitatea din Groningen şi la Universitatea din Amsterdam, departamentul de Franceză-Română, sub conducerea prof. dr. Paul Zumthor, unde a creat  un program de  4 ani de licenţă în română.  În 1976 a fost numit conferenţiar şi în 1980 profesor la departamentul de română al Universităţii din Amsterdam, iar în 1990 a devenit profesor de semiotică şi română la Facultatea de Litere a aceleiaşi Universităţi. În 1971 îşi susţine examenul de doctorat la Universitatea din Bucureşti cu o teză despre receptarea lui Faulkner în Europa, sub îndrumarea profesorului Al. Dima. Între 1966-1969 este secretar al Cercului de stilistică şi poetică din Bucureşti, iar între 1971-1990 este colaborator al Grupului de cercetări semiotice al profesorului A.J. Greimas la Paris. În 1974 fondează „L’Association Internationale d’Etudes Roumaines” şi este apoi secretarul ei pînă în 1989. Între 1976-1989 publică International Journal of Rumanian Studies la Amsterdam şi Tübingen, pe care o reia apoi la Bucureşti între 1999-2002. În 1988 fondează la Amsterdam comitetul pentru apărarea drepturilor omului din România, „Roemenië Comité”, iar între 1988 şi 1991 participă intens la emisiuni de radio şi televiziune dedicate situaţiei politice din România. Între 1990 şi 1994 este preşedintele „Asociaţiei olandeze de semiotică” şi director ştiinţific al „Institutului de Cercetări al Universităţii din Amsterdam pentru semiotică, teoria literaturii, filozofie şi teoria artei” (ISELK), ambele fondate de el. În 1991 este co-organizator al expoziţiei internaţionale Hemel en Aarde. Werelden van verbeelding (Cer şi pământ. Lumi imaginare), la Bonnefantenmuseum din Maastricht, iar în  1998, co-organizator al expoziţiei Figurative Art. Beginning and End of the XXth century in Romania, găzduită de Cobra Museum for Modern Art din Amstelveen. Între 1999 şi 2000 este consilier personal pentru cultură şi educaţie al preşedintelui Emil Constantinescu. Sorin Alexandrescu a primit mai multe premii şi medalii, printre care le menţionăm pe următoarele: premiul Uniunii Scriitorilor pentru cartea Faulker (1969), premiul Asociaţiei ASPRO şi premiul Uniunii Scriitorilor pentru cartea Paradoxul român (1998), Medalia de Onoare a Universităţii din Amsterdam (1995), Ordinul de Merit cu grad de Mare Comandor, oferit de preşedintele Emil Constantinescu (1999) şi, în 2002, Odinul de Oranje-Nassau, cu gradul de ofiţer, acordat de regina Olandei.

Lista volumelor publicate include Analize literare şi stilistice, în colaborare cu Ion Rotaru (Bucureşti,1967), William Faulkner (Bucureşti, 1969), Romanul realist în secolul al XIX-lea, în colaborare cu Dan Grigorescu (Bucureşti, 1971), Logique du personnage (Paris, 1973), Poetică şi stilistică (1973), în colaborare cu Mihai Nasta, Roemenie.Verhalen van deze tijd – România. Povestiri contemporane (Amsterdam, 1988), Richard Rorty (Kampen, 1995), Paradoxul român (Bucureşti, 1998), La modernité à l’Est. 13 aperçus sur la littérature roumaine (Piteşti, 1999), Privind înapoi, modernitatea, (Bucureşti, 1999), Identitate în ruptură, (Bucureşti, 2000) şi Mircea Eliade, dinspre Portugalia (Bucureşti, 2006). A mai publicat în plus câteva zeci de articole în franceză, română, engleză, italiană şi olandeză despre literatura şi istoria României şi diverse evenimente politice din Olanda, despre diferiţi scriitori occidentali, despre semiotica textului şi a imaginii, studii vizuale şi filozofie modernă.

Anul acesta, pentru prima dată, pianul care a fost lăsat în folosinţă comunitătii locale din Mediaş, în 2011, a pornit spre o altă destinaţie. El a ajuns la Roman, oraşul natal al lui Sergiu Celibidache, unde a fost primit cu o sală arhiplină şi un entuziasm debordant, buna dovadă că ideea acestui turneu este una generoasă dar în acelasi timp necesară, spectatorii din oraşele ce nu au piane de concert fiind avizi de a asculta un astfel de instrument şi pe îndrăgitul pianist. De altfel, pianul se va afla în anii ce urmează în custodia Şcolii de Arte „Sergiu Celibidache” din Roman, unde mulţi tineri pianişti vor avea ocazia să cânte la pianul călător în urmatorii doi ani. Tot pentru prima dată, Mozart, compozitorul ce şi-a petrecut cei mai mulţi ani din viaţă în turneu, este muza călătoriei muzicale, repertoriul ales fiind integral al acestui compozitor. În recitaluri, Horia Mihail interpretează două rondouri, două fantezii şi două sonate din creaţia mozartiana, iar în concertele cu orchestră se va afla pentru prima oară în postura de dirijor şi solist în trei celebre opusuri concertante mozartiene pentru pian şi orchestră: Concertul nr. 12 în la major pentru pian şi orchestră, Concertul nr. 20 în re minor pentru pian si orchestră şi Concertul nr. 23 în la major pentru pian şi orchestră. În recitalul care a avut loc în noua sală de concerte a Braşovului, Horia Mihail nu a fost doar un simplu performer al clapelor ci şi un povestitor al experienţei sale legate de redescoperirea compozitorului „greu de cântat” dar, mai ales, de contactul cu variaţiunile stărilor la care muzica mozartiană supune auditoriul. Impulsionat de dictonul unei reclame celebre: „Just do it!” pe care a zărit-o pe stradă în timpul studiilor „made  in U.S.A”, Horia Mihail îl va interpreta pe Mozart în stare de 100%. Just listen to him!

Traseul turneului poate fi urmarit pe www.pianulcalator.ro sau pe frecvenţele posturilor publice de radio.

Evenimentul a fost introdus şi comentat de Adrian Lăcătuş. În prima seară, s-au proiectat filmele Bicicleta mea şi Joia neagră. Janek Wisniewski a căzut. Prima producţie, din 2012, cu durata de 90 min., este în regia lui Piotr Trazaskalski şi atacă un subiect familial: într-o dimineaţă, Wodek găseşte o scrisoare din care află că soţia l-a părăsit. Aflat în stare de şoc, acesta ajunge la spital unde este vizitat de fiul său Pawel şi nepotul Maciek. Pawel este pianist, locuieşte la Berlin, Maciek a venit din Anglia, unde locuieşte cu mama sa. Pawel şi Maciek nu mai ţin legătura de ani buni. Revoltaţi de plecarea bunicii, ei hotărăsc să o caute şi să o aducă înapoi acasă.

Cea de a doua producţie poloneză, din 2011, în regia lui Antoni Krauze, reconstruieşte evenimentele tragice care au avut loc la 17 decembrie 1970, în Gdynia: protestele muncitoreşti în stradă, care au fost înăbuşite cu brutalitate de către armată şi miliţie. O istorie bazată pe fapte reale despre familia lui Brunon Drywa, lucrător în portul din Gdynia, care a fost împuşcat de miliţieni în drum spre locul de muncă.

Ultima seară de proiecţii a oferit publicului filmele Ziua femeii (2012) şi 80 de milioane (2011) în regia lui Waldemar Krzystek. Dacă primul, în regia Mariei Sadowska, vorbeşte despre o casieră din reţeaua de magazine „Fluturaşul” ce visează la un trai mai bun pentru ea şi fiica sa Misia, cel de-al doilea tratează o temă reală legată de evenimentele care au avut loc la Wroclaw, în 1981. Cu puţin timp înainte de proclamarea legii marţiale, un grup de tineri activişti ai Solidarităţii organizează o acţiune-fulger de retragere a 80 milioane de zloţi din contul sindicatului deschis la Banca Naţională, înainte ca acesta să fie blocat. Ofiţerii Securităţii pornesc pe urmele lor. Este începutul unei curse în care sunt implicaţi deopotrivă preoţi şi traficanţi.