Chiar în debutul evenimentului, Adrian Lăcătuş a mulţumit librăriei pentru găzduirea acestei noi întâlniri, o întâlnire cu unul dintre cei mai originali scriitori şi autori din literatura română contemporană, o personalitate cu multiple faţete şi valenţe. Decanul facultăţii de Litere a subliniat că Octavian Soviany a mai fost invitatul Serilor Facultăţii de Litere şi atunci când a apărut Viaţa lui Kostas Venetis şi că întâlnim un autor care, în fond, poate să fascineze publicul prin limbajul prozei sale, pe foarte multe niveluri, dar care are în spatele lui întotdeauna o conştiinţă şi o soliditate teoretică foarte importantă. Vorbitorul a mai punctat şi că Arhivele de la Monte Negro reprezintă rescrierea unui text de dinainte de Viaţa lui Kostas Venetis. Acest text îl lansează practic pe Kostas Venetis în universul prozei lui Octavian Soviany şi trezeşte senzaţia că Arhivele… reclamă elemente din stilistica lui Kostas Venetis şi în acelaşi timp oferă o arhitectură nouă, diferită, o formulă pe care romanul românesc contemporan nu a vizitat-o prea des. Adrian Lăcătuş a mai semnalat şi faptul că întâlnim o încercare foarte ambiţioasă de a suprapune mai multe paradigme, de a suprapune, de pildă, registrul romanului gotic, romanului de mistere, de atmosferă sumbră şi tenebroasă, dar şi că ceea ce unifică aici ideea de arhivă este vocea unui narator unic, o voce care traversează diversele planuri onirice. Avem senzaţia că ne aflăm într-un continuu coşmar.

Georgeta Moarcăs a semnalat că ne găsim în faţa unui roman care, aşa cum spunea şi antevorbitorul său, pare să fie neliniştitor de la primele pagini. Chiar în capitolul I, intitulat Cheia Visurilor, Octavian Soviany ne oferă o mostră onirică greu coagulată; personajul, autorul, cititorul se identifică într-o singură persoană, iar noi asistăm la fulguraţii ale viselor pe care nu le putem până la urmă închega, nu putem stabili relaţiile de cauzalitate care să ne facă să avem o lectură confortabilă. Georgeta Moarcăs ne-a asigurat, însă, că pe parcursul cărţii vom constata că aceste scânteieri onirice se încheagă în câteva poveşti care se succed tot mai dinamic spre finalul cărţii, astfel încât suspansul narativ este dat şi de această tehnică fină prin care e construit romanul. A fost evidenţiată apoi şi ideea că moştenirea romantică a ambiguităţii dintre vis şi realitate este transformată şi alterată de autor, astfel încât este dificil să stabilim limita dintre vis şi realitate în aceste două istorii principale care se tot întrepătrund. Vom constata că personajul narator este un personaj cu identităţi multiple pe care şi le explorează rând pe rând, prin intermediul visului. În finalul relatării sale, Georgeta Moarcăs a mai adăugat şi că avem de a face cu o carte experimentală care ne va fascina după ce ne vom acomoda cu scriitura şi că vom constata că aşteptăm să ajungem la următorul vis.

Moderatorul acţiunii, Andrei Bodiu, a făcut o scurtă prezentare a cadrului în care are loc acest eveniment la care participă şi fiica prozatorului, Ioana Crăciun, care, alături de Carmen Muşat – cea care semnează prefaţa cărţii -  a avut un rol deosebit în apariţia acestui roman. A urmat lansarea întrebărilor către ceilalţi trei vorbitori - cum plasează ei această carte în interiorul operei lui Crăciun? Şi cum plasează această carte în proza românească din ultimii 10 ani?

Caius Dobrescu a subliniat faptul că, în mod evident, Gheorghe Crăciun nu urmărea să scrie romane de succes, nu căuta formula care să meargă direct la inima publicului, el încercând, mai degrabă, să facă o sinteză care se apropia de teoria formaliştilor ruşi. În acelaşi timp, Caius Dobrescu a mai punctat şi că persoanele care i-au fost colegi şi prieteni apropiaţi ştiu că el cita acest sistem cu oarecare stăruinţă şi reflecta mult la teoria reciclării formelor culturale, a faptului că multe din marile romane ale modernităţii timpurii sau ale modernităţii mature s-au scris prin reciclarea unor forme populare. În acest punct se plasează, astfel, şi romanul Femei albastre. Tot aici, invitatul bucureştean a mai adăugat că, în legătură cu încadrarea est-europeană, nu atât românească, i se pare că Gheorghe Crăciun reuşeşte să personalizeze în această carte modelul lui Milan Kundera.

Adrian Lăcătuş a încercat să contextualizeze discuţia, în sensul în care literatura de până acum a lui Gheorghe Crăciun a avut o pronunţată marcă novatoare, experimentală, iar cartea de faţă ar fi un roman în sensul obişnuit al cuvântului.  În acelaşi timp, Decanul Facultăţii de Litere a semnalat o anumită formulă autobiografică a lui Gheorghe Crăciun care se regăseşte în această carte, dar şi  o mult mai deschisă relaţie cu inovaţia şi cu tradiţia prozei contemporane româneşti şi europene. Adrian Lăcătuş a mai punctat şi scriitura de maestru a autorului comemorat, o scriitură foarte bine tăiată, care o diferenţiază de alte cărţi ale actualităţii literare.

Vorbitorii de la lansare – Adrian Lăcătuş, Georgeta Moarcăs, Romulus Bucur şi moderatorul Andrei Bodiu au disecat, rând pe rând, cele două noutăţi editoriale ale scriitorilor timişoreni. Andrei Bodiu a punctat, încă din start, dimensiunea experimentală a cărţilor, dar şi dimensiunea social – civică pe care timişorenii au dezvoltat-o consecvent de două decenii şi mai bine. Moderatorul lansării a mai adăugat apoi şi motivele pentru care Timişoara rămâne o redută a conceptului de societate civilă românească, dar a ţinut să evidenţieze şi calitatea şi profesionalismul scriiturii celor doi autori, cât şi încântarea cu care se citesc asemenea texte prin prisma calităţii scrisului.

Daniel Vighi, aşa cum l-am cunoscut şi ulterior în cadrul unui interviu, a ţinut să întărească pledoaria antevorbitorului său, adăugând că nu neapărat faptul că Timişoara era un oraş polietnic şi multicultural a cristalizat societatea civilă locală, ci mai degrabă realitatea că oraşul era legat de structuri, acţiuni anticomuniste la îndemână, cum ar fi de exemplu şi  muzica rock.

Georgeta Moarcăs, cea care îşi împărţise atribuţiile de vorbitoare cu Adrian Lăcătuş, a semnalat fragmentarismul Aleii din Parc, dar  a constatat şi că această carte este, de fapt, rezultatul unui experiment foarte simpatic şi de dorit – o plimbare în cotidianul timişorean a celor doi scriitori, care însă nu sondează doar realitatea la îndemână, ci şi epocile cultural istorice. Singura prezenţă feminină printre vorbitori a făcut o scurtă caracterizare a celor doi autori, aşa cum se desprind ei din scriitura cărţilor lansate, un Daniel Vighi pasionat de descriptiv mai mult decât de narativ şi  un Viorel Marineasa   mai glisat şi contactând uneori ironic aceste păreri nostalgice, melancolice pe care le foloseşte Daniel Vighi.

Adrian Lăcătuş, căruia i-a revenit conform algoritmului prezentarea cărţii Plânsul bătrânului tenor dramatic sovietic/ Memorator pentru tanchişti a subliniat ideea că acest volum  este rezultatul unei prietenii reale, nu doar literare şi că, de obicei, scriitorii odată cu trecerea anilor devin tot mai solitari, însă iată că Daniel Vighi şi Viorel Marineasa combat această teorie. Decanul facultăţii de litere a mai reitarat şi că cele două discursuri comunică între ele în moduri subtile, prin teme care sunt preluate de la unul la altul sau prin formule lexicale, toate acestea creând tot felul de efecte de lectură – nu ştii cum să citeşti, cu cine să începi, cu cine să termini.

A ştiut să încheie şi să pună punctul pe i Romulus Bucur, care a remarcat încă o dată calitatea celor doi scriitori şi decizia lor îndrăzneaţă şi solidară de a nu se (auto)izola în turnul lor de fildeş, ci de a se implica social şi civic în viaţa cotidiană timişoreană. De altfel, această remarcă a fost întărită ulterior şi de interviul pe care l-am realizat cu Daniel Vighi şi Viorel Marineasa în cele două zile ale Colocviului Naţional Universitar de Literatură Română Contemporană de la Braşov.

Veronica Bodea Tatulea – Salon 2013

Programul expoziţional a început la finele lunii decembrie 2012 cu Salonul tematic Pătratul 40 x 40, după ce în anii precedenţi s-au experimentat şi Format A4 sau Format A3. Întotdeauna un Salon tematic s-a constituit într-o provocare pentru artiştii care trebuie să abordeze subiecte ce uneori nu intră în cercul lor de preocupări, iar a fi constrâns să accepţi a te desfăşura creator pe o dimensiune strict impusă pare deseori mai greu decât ne-am putea imagina. Este de la sine înţeles faptul că fiecare creator are o dimensiune optimă pe care se poate desfăşura compoziţional iar dialogul său cu noua formă şi conţinutul pe care îl adăposteşte se constituie într-o experienţă perceptivă provocatoare. Reuşita celor 51 de expozanţi a constat în asumarea cu modestie dar şi cu plăcere a jocului în limitele impuse dar cu aspiraţie spre valoare. S-a manifestat capacitatea lor de a sintetiza diversitatea disponibilităţilor într-o exprimare personală şi de a le adapta la suprafeţele reduse impuse, fără a se face simţită diferenţa între generaţii, seniorii alăturându-se cu succes celor tineri în această experienţă. Acest gen de expoziţii este o ilustrare a faptului că orice formă expresivă autentică îşi are partea ei de joc, partea ei în aparenţă liberă de orice constrângere şi perfect gratuită, o libertate care de fapt nu este reală, ea fiind nevoită să evolueze între nişte cadre extrem de rigide şi care nu sunt altceva decât coerenţa internă a obiectului artistic.

Veronica Bodea Tatulea – Salon 2013

Atelier 35 a ilustrat căutările încă diverse, încă neaşezate în tipare, mobile şi multiple ale tinerilor artişti care formează un grup mai degrabă tocmai prin diversitatea direcţiilor, a viziunilor şi manierelor diferite de lucru. Cei 19 artişti au expus pictură, grafică, sculptură, lucrări de valoare certă care au reuşit să-şi caracterizeze autorii, dar nu s-a pus problema unei încercări a forţelor, nefiind necesară o comparaţie între ceea ce ne-au prezentat aceşti tineri şi oferta generaţiei mature. Următoarea etapă, Salonul de pictură şi sculptură, creionează, ca de obicei, o imagine echilibrată a producţiei pictorilor braşoveni. Este vorba despre o ilustrare a manierelor deja stabilizate ale majorităţii artiştilor, mai ales din generaţia matură. Expoziţia nu oferă surprize, ci consolidează preocupări cunoscute. Cei 29 de artişti expozanţi la acest Salon se pot bucura de a fi creatori pe deplin înţeleşi de iubitorii operei lor. Din oferta lor plastică este exclusă orice sofisticare ce ar fi putut rezulta din eforturi cognitive sau reverii conştientizate care să fi precedat actul simplu al pictării. Fie că realcătuiesc imaginea unui loc sau a unui obiect care le-ar fi putut pricinui cândva un moment de revelaţie, fie că pictează pur şi simplu motivul pe care îl au în faţa ochilor, expozanţii de astăzi nu par să aibă ezitări şi nelinişti, ci merg întotdeauna drept la ţintă, asigurându-şi efectul maxim pe care datele de pornire îl făceau previzibil. Este aici o simplitate eficientă a comunicării, bazată pe sintetismul mijloacelor de reprezentare picturală şi pe siguranţa dozării accentelor. Tematica este destul de variată, dar peisajul se dovedeşte încă odată extrem de sugestiv pentru pictorii braşoveni, oferind o varietate practic nelimitată a motivelor. În maniere stilistice dintre cele mai diverse, în raporturile lor cu natura, fiecare şi-a formulat propriile ipoteze, evidenţiindu-se, de la caz la caz, fie o o poetică de tip tradiţional, fie o alta sugestionând simboluri şi interpretări culturale. Unii au pictat ceea ce au văzut, alţii ce au gândit despre ce au văzut, distanţa de la a privi la a vedea a fost parcursă în chip diferit, varietatea reacţiilor la motiv fiind şi semnul benefic al personalităţii fiecăruia. O anume reacţie empatică poate fi lesne identificabilă şi de aceea cam toate aceste picturi se potrivesc cu prezenţa lor în intimitatea căminului unui amator de artă, împăcând atitudinea meditativă cu apetitul de cuprindere a varietăţii lumii, fără să-l înstrăineze pe privitor de intimitatea tihnită pe care i-o poate oferi, în fiecare seară, fotoliul său preferat aşezat în faţa tabloului preferat.

Prima întîlnire am făcut-o cumva brusc, chiar dacă deja vorbisem cu Dan, patronul de la Rockstadt, despre o posibilă colaborare în acest sens. Îmi apăruse rockmanul „Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău” şi cei de la Polirom / Cartea Românească au insistat să-i fac o lansare atunci, în plină vară. Nu am vrut o simplă lansare, aşa că am pornit într-un turneu, care a început cu CenaKLUb TIUK nr. 1, la Braşov, a continuat la Iaşi, Chişinău, Antoneşti, Odesa, Sibiu, Bucureşti şi s-a încheiat tot la Braşov, de data asta la Cafeteca, de pe strada Republicii. Aşa a pornit CenaKLUbul Tiuk la Braşov, la clubul Rockstadt.

Iată celelalte întîlniri de pînă acum:

16 octombrie 2011: Doru Ionescu/Timpul chitarelor & Un Cristian (cdpl)

20 noiembrie 2011: Andrei Dósa & Mihail Vakulovski

27 noiembrie 2011: Ruxandra Cesereanu & Marius Conkan

14 decembrie 2011: Alexandru Vakulovski & Moni Stănilă

29 ianuarie 2012: Mugur Grosu, Cosmin Perţa, Teodor Dună

12 februarie 2012: Andrei Dósa & A.R.Deleanu

25 martie 2012: Cristina Nemerovschi. Invitat special: Al. Voicescu/Herg Benet

4 aprilie 2012: Dan Perjovschi

8 aprilie 2012: un cristian & oana cătălina ninu

cenaKLUb TIUK – 7 aprilie 2013: Denisa Mirena Pişcu, Cristina Nemerovschi

6 mai 2012: Mihnea Blidariu

19 iulie 2012: A.R.Deleanu

18 august 2012: FesTiuk1, la Fânfest

13 septembrie 2012: Sabina Comşa, M.Vakulovski

4 noiembrie 2012: Nora Iuga & Vlad Drăgoi

15 noiembrie 2012: Moni Stănilă & Alexandru Vakulovski

23 decembrie 2012, ora 19:00: FesTiuk2

10 februarie 2013: Şerban Axinte, Călin Torsan

3 martie 2013: Mihai Bădică, Radu Niţescu

cenaKLUb TIUK – 26 aprilie 2013

24 martie 2013: Marius Conkan, Veronica D. Niculescu

7 aprilie 2013: Denisa Mirena Pişcu, Cristina Nemerovschi

21 aprilie 2013: Cristina Podoreanu

26 aprilie 2013: Nightlosers & Lorena Lupu

Observaţi că-n această lună am avut deja trei şedinţe, deşi mi-am propus să ne întîlnim la CenaKLUb TIUK o dată pe lună (revista apare o dată pe anotimp).

Adrian Lăcătuş a (re)amintit locul pe care îl ocupă Gabriela Adameşteanu în literatura română contemporană şi, totodată, a subliniat şi succesul pe care l-a avut romanul Provizorat (Situation Provisoire) la recent încheiatul Târg Internaţional de Carte de la Paris, acolo unde a fost cel mai vândut roman la standul Editurii Gallimard.

Al doilea vorbitor – Ruxandra Ivăncescu, a punctat libertatea şi originalitatea care se desprind din scriitura Gabrielei Adameşteanu. Profesoara şi scriitoarea braşoveană a remarcat şi anvergura construcţiei romanelor, dar şi modul în care acestea se reactualizează la fiecare lectură.

Gabriela Adameşteanu a comentat anumite repere care se atribuie, inspirat sau nu, cărţilor sale şi a încheiat prin a apela la un citat din Proust – „Fiecare cititor citeşte cartea lui proprie.” După ce scriitoarea a ţinut să-i combată pe cei care lansează verdicte implacabile în ceea ce priveşte cărţile potrivite pentru a fi traduse în străinătate, seara s-a încheiat cu o mini-dezbatere a rolului pe care l-ar putea avea scriitorul în societatea actuală.