Nord literar despre Astra. Literatură, arte şi idei, nr.1-2/2010

„Nord literar”, nr. 1(92), ianuarie 2011, Revista revistelor

ASTRA. Supliment. Literatură, artă şi idei (nr. 1 / 324 – 2010), editată de Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu” din Braşov, este o revistă căreia i se cuvin aprecieri, atât pentru aspectul deosebit (calitatea hârtiei, a imaginilor, design-ul grafic etc.), cât şi pentru conţinutul variat şi îmbietor al paginilor sale. Am savurat rubrica „Poemul de azi”, Superbunicii de Alexandru Muşina, care deschide prezentul număr şi ne-am oprit cu interes asupra altor materiale. 

După ce, în toamna anului 2009, Premiul Nobel pentru Literatură i-a fost acordat scriitoarei germane de origine română, Herta Müller, a început un adevărat proces mediatic de aprinse dezbateri (pro şi contra scriiturii autoarei, pro şi contra apartenenţei premiului poporului român), editurile, revistele de specialitate, criticii etc. manifestând o preocupare deosebită pentru opera şi viaţa noii laureate. În paginile Suplimentului „Astrei”, Larisa Stîlpeanu face o lectură aprofundată a prozei consacratei scriitoare Herta Müller şi ne oferă o interpretare interesantă şi bine documentată a romanului Încă de pe atunci vulpea era vânătorul (o radiografie dură a României comuniste din perspectiva intelectualului ce refuză supunerea impusă de sistem, de dragul asigurării subzistenţei), relevând tehnica şi specificitatea scriiturii autoarei („Romanul Hertei pare a fi compus printr-o tehnică a colajului, a scenelor scurte cinematografice unite şi amestecate în aşa fel încât să se arate demonizarea acelei «lumi sănătoase», să se distingă acel «no man’s land».”). Larisa Stîlpeanu insistă asupra simbolisticii „vulpii” şi a conotaţiilor care îi sunt atribuite în roman: „Dictatura face ca vulpea să nu mai fie doar un animal sau doar un echivalent al omului şi al vicleniei sale; vulpea devine o stare. Sistemul totalitar presează oamenii să înveţe tehnicile spionajului, să fie tot timpul cu ochii în patru, să nu piardă nimic, să-şi transforme simţurile în cele asemănătoare unei vulpi, să-şi animalizeze instinctele, să-şi piardă orice urmă de umanitate”.

Tot la acea perioadă zbuciumată a istoriei poporului nostru face referire şi Crina Palas în articolul Poemul suferinţei şi al învierii, când adevărata literatură s-a mutat în spaţiul carceral, dând „roade neaşteptate şi neprevăzute de puterea bolşevică”, pe când spaţiul cultural aşa-zis liber este ocupat de literatura scrisă la comandă.

La rubrica „Poezie” găsim, printre altele, patru pagini cu versuri semnate de Matei Vişniec, versuri în care cuvântul apare ca laitmotiv. Transpare senzaţia dezarmării, a îngenuncherii poetului în faţa cuvântului ce refuză să i se mai supună: „de ce să scrii cînd cuvintele îţi opun rezistenţă”, „sînt zile cînd cuvintele se scîrbesc / de om (…) scîrbite de ceea ce sînt obligate să spună / cuvintele se îngroapă toate în pămînt”, „cuvintele au ţîşnit singure / speriate poate de atîta cădere”.

Un comentariu

Lasă un comentariu